2. Ce sunt agresiunile sexuale, fizice și psihice și ce convingeri dobândim în urma acestora?

0
141

Am primit multe răspunsuri de la voi. Mulțumesc pentru curaj, sinceritate și asumare. Știu cât v-a fost de greu să scrieți despre asta și apreciez din toată inima deschiderea pe care ați avut-o.

Agresiunea fizică începe cu o palmă și poate ajunge la un nivel de necrezut. Unii părinți devin experți în a găsi calea cea mai ușoară pentru ei și cea mai grea pentru cel care e lovit. Desigur, e mai simplu să lovești cu un furtun, curea sau lemn decât cu mâna liberă. Și ..mi-ați scris deja, ce inventivi erau unii dintre ei. Pe partea de agresiune psihică, e mult de povestit și vom trata acest subiect într-unul dintre emailurile următoare. Nu am putut să nu constat că multe dintre femeile care mi-au scris au pus egal între noțiunea de agresiune sexuală și cea de viol. Acest lucru este departe de a fi exact.

Agresiunea sexuală – conform dicționarului – este un act în care o persoană atinge în mod intenționat sexual o altă persoană fără consimțământul acelei persoane, sau constrânge sau forțează fizic o persoană să se angajeze într-un act sexual împotriva voinței ei. Este o formă de violență sexuală care include viol (penetrarea forțată vaginală, anală sau orală) sau agresiune, pipăit, abuzul sexual asupra copiilor sau tortura persoanei într-o manieră sexuală. Agresiunea sexuală include atingerea oricărei părți a corpului, acoperită sau nu cu haine, fie cu o parte a corpului agresorului sau cu un obiect.

Foarte multe dintre voi mi-ați scris că ați trecut prin astfel de experiențe dar că v-a fost rușine să vorbiți cu cineva despre asta. Că v-ați simțit prea vinovate sau v-a fost mult prea frica să vorbiți cu cineva. Unele dintre voi ați considerat că e normal să fiți tratate așa pentru că asta ați văzut în familie. Altele ați spus și nu ați fost crezute.

După abuzul de care v-am povestit în emailul trecut, am spus familiei cele întâmplate. Concluzia a fost : ”Ea l-a provocat.” Ce altceva ar fi putut să spună soția agresorului când a auzit așa o grozăvie? Într-un final, au hotărât că nu are sens să “batem toba“.

“Nu are sens să ne facem familia de rușine!”

A fost un accident minor și totul s-a acoperit. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat NIMIC. Totul s-a mușamalizat și a fost uitat. De către ei, bineînțeles, dar nu de către mine. Am fost sacrificată fără nicio jena, pentru “binele familiei”. Ce am simțit? Ce am crezut? În primul rând, pentru mulți ani am tot rulat acel eveniment. Nu mi-a trecut, nu am uitat. Nu am putut vorbi cu nimeni. Eram mereu tensionată și foarte atentă la bărbații în vârstă. Încet, încet m-am prins că dacă stau printre băieți și mă împrietenesc cu ei, mă simt mai bine, mai în siguranță. Am devenit o băiețoasă, ai mei oricum așa mă îmbrăcau, ca pe un băiat de la acel eveniment.

Am învățat cu acea ocazie că nu însemn nimic pentru familia mea. Mi-a fost extrem de clar că nicio clipa nu s-au gândit la ce simt eu. Era ca și cum eu nu valoram nimic. Familia nu a fost lângă mine în cel mai greu moment al vieții mele de până atunci. M-am simțit neajutorată, trădată, abandonată, părăsita, umilită. Simțeam doar un imens dezgust față de trupul meu și față de mine ca persoană.

Plângeam adesea în tăcere, aveam coșmaruri și mi-era groază să vorbesc. Nu înțelegeam de ce ei mă învinovățesc. Am început să cred că eu eram de vină: că n-am țipat, că nu am fugit. Nu aveam cum să mai explic acel moment. Am fost paralizată de frică: oricât aș fi țipat din gatul meu tot nu ieșea nimic.

După un timp, în mod ciudat, revolta a încetat, părerea lor a devenit și a mea. De fapt, fusese vina mea. O meritam.  Și am ajuns să cred că eu făcusem de rușine familia. Mă simțeam vinovată și murdară și neajutorată. Credeam că nimeni nu mă va iubi vreodată. Că sunt pătată și merit suferința toată viața.

Scăparea mea în viață au fost sportul, ”ajutita“ și activitatea intensă. Eram mereu la dispoziția tuturor. Voiam să ajut pe toată lumea și devenisem indispensabilă. Cu timpul nu mai refuzam pe nimeni, oricât de greu mi-era. Munceam pana la epuizare și picam lată seara, dar nu puteam dormi. Dar nu mai aveam deloc încredere în mine și nu mă simțeam niciodată în siguranță. Trebuia să fac în permanență o activitate, ca să nu intru în film din nou. De mică, am observat că familia mea era foarte mulțumită când aveam rezultate bune la învățătură și mă simțeam datoare să-i fac fericiți cumva.

Am fost premiantă și am intrat repede în business. Am făcut facultăți, masterate, cursuri. După ani de zile, aveam o familie frumoasa dar nu simțeam cu adevărat bucuria. Era cumva o bucurie anesteziată. Amorțită. Eram un roboțel care îndeplinea diverse taskuri cu succes și doar bifa.

La un moment dat, corpul și-a cerut tributul și a cedat. Dureri profunde sacro-lombare s-au instalat rapid și am ajuns să nu mai pot să stau pe scaun mai mult de cinci minute și nici pe spate. Au urmat luni de coșmar, de căutări, am trecut prin câteva clinici și spitale și nu găseam vreo vindecare. Analizele ieșeau bine, medicii îmi spuneau că SUNT ÎN PERFECTĂ STARE DE SĂNĂTATE, dar eu nu puteam să mai stau decât pe lateralele corpului și în picioare.

Așa am căutat soluții și am ajuns să conștientizez cât de mult rău mi-a fost făcut în copilărie, cu toate bătăile și agresiunea sexuală. După zeci de ani în care nu am putut vorbi despre abuzul meu, într-un proces de eliberare emoțională, în care am vorbit despre abuz durerile mele de spate s-au redus în proporție de peste 60%.

Am mers pe drumul acela, am studiat, am fost în toată lumea. Am aflat că toate problemele noastre au o cauză emoțională și că sunt zeci de mii de oameni: femei și bărbați care au trecut prin experiențe similare și că exista vindecare.

Am aflat că tăcerea nu este o opțiune dacă dorești să fii sănătos și că suntem pe atât de bolnavi, pe cât de multe secrete avem. Imediat după acea ședință de coaching emoțional, am putut să simt mai multa relaxare și să mă bucur că sunt femeie, după atâția ani în care m-am condamnat.

Am aflat că nu sunt vinovată cum eu credeam de atâția ani. Că am fost o victimă și că nu aveam niciun motiv să îmi fie rușine, să mă simt vinovată și să cred că nu merit să trăiesc, să fiu iubită. Am aflat că în procesul de recuperare după orice fel de abuz (fie că este vorba de agresiune sexuală, fie că este vorba de bătăi sau alte violente) există mai multe etape de traversat.

 

Etapa 1. Stadiul de VICTIMĂ

Este stadiul în care eu am stat peste 35 de ani. Primul lucru care este de făcut, este să recunoști că ești în stadiul acesta. Știu, cuvântul VICTIMĂ nu e plăcut. Dar vreau să știți că nu este nimic rău în a te identifica cu o victimă, ba chiar este o etapa foarte importantă în călătoria de recuperare. Poate fi o agresiune sexuală din trecut, dar pe care nu am avut puterea să o recunoaștem pentru mulți ani, cum a fost cazul meu, sau o situație în care suportați agresiunea sexuală a cuiva în prezent. Am vorbit deja că obligarea unei persoane la acte sexuale contra voinței ei este agresiune sexuală, indiferent de forma acesteia. Rezultatul este că femeia se simte murdară, agresată, trăiește în tensiune și frică și nu se simte în siguranță. În acest stadiu minimizăm lucrurile sau refuzăm să ne gândim la ce s-a întâmplat sau chiar renunțăm să ne mai gândim conștient la cele întâmplate.

Ce este de făcut în acest stadiu?

  1. Să oprim minimizarea sau respingerea și să recunoaștem faptul că experiența pe care am trăit-o este abuziva și să ne dam voie să trăim durerea.
  2. Să ajungem să înțelegem că meritam siguranță , că meritam să fim îngrijite, iubite și că abuzul a fost o încălcare majoră a tuturor drepturilor și valorilor noastre.

Etapa 2 -SUPRAVIEȚUITOAREA

Această etapă este atinsa atunci când am obosit de atâta suferință. Suntem extenuate, triste, singure și/sau furioase. Este etapa în care ne-am săturat de o stimă de sine scăzută și sentimente de inadecvare.

Știm că suntem gata să facem acest pas atunci când suntem pregătite să căutam în mod activ oportunități de a vorbi despre agresiunile suferite și de a înțelege conexiunile dintre trecut și prezent. Nu mai este doar despre “a numi“ ceea ce s-a întâmplat. Este vorba de a merge un pas mai departe și de a spune: “Acest lucru mi s-a întâmplat mie, am simțit emoțiile x, y, z și recunosc aceste lucruri și iau decizia fermă să trec peste acest moment și să mă uit cu încredere spre viitor“

Și în călătoria mea, a existat un astfel de moment, atunci când mi-am dat seama că nu mai pot continua să trăiesc cu rana deschisa și să mă prefac că sunt bine. În schimb, am recunoscut că am fost abuzata, că mi-a afectat profund viața și familia și că a venit vremea să mă confrunt cu asta și să schimb ceva. Acest lucru duce la:

 

Etapa 3. Recăpătarea puterii

După luni întregi în care am făcut multe procese de eliberare emoțională și programe de mentorat am ajuns să îmi recapăt puterea personală.

Am trecut prin foarte multe experiențe pentru a-mi recăpăta curajul. Am mers pe cărbuni încinși, am mers pe sticla, am sărit de la platforma de 10 metri, am sărit cu parașuta de la 4000 de metri și multe alte activități care mi-au crescut stima de sine și încrederea.

Oprah Winfrey, o altă victimă a abuzului sexual, spune atât de frumos că pentru a depăși traumele trebuie să  “transformăm suferințele în înțelepciune”.

Am devenit pasionată de acest proces de eliberare și armonizare a ființei și am urmat zeci de cursuri, scoli de coaching, hipnoză și terapii complementare.

Am decis că acesta este drumul meu și că voi face din suferințele mele ceva bun. Dacă ai trecut prin astfel de experiențe ai și tu aceleași nevoi: de a te simți în siguranță, de a putea avea încredere în oameni și de a te putea relaxa. Poate că ai și tu, cum mi s-a întâmplat și mie, o stare de teroare aproape permanentă în corp și o agitație continuă în minte.

Din experiența proprie pot spune că mă simțeam tot timpul amenințată și nu mă puteam relaxa total. Probabil că nici tu nu ai încredere în tine ca femeie și te simți murdărită.

Este greu să te simți senzuală și frumoasă, chiar daca cei apropiați îți spun asta, tu crezi că ei sunt SUBIECTIVI. Te simți vinovată, trădată, sacrificată. Și îți este foarte greu să treci prin asta singură. Dar sunt aici să îți spun că există soluție și viața poate fi din nou frumoasă.

Îți dăruiesc un exercițiu care pe mine m-a ajutat foarte mult. Și primul lucru pe care îl poți face pentru eliberarea ta, este să îmi scrii un email în care să compui o scrisoare către cel care te-a agresat sexual. Imaginează-ți că în fața ta este un ecran și că pe acel ecran, vezi acea persoana și că-i poți spune absolut orice dorești, fără să îți fie teamă că te va râni în vreun fel.

Exact cum un personaj dintr-un film de groază nu poate ieși dintr-un televizor să te atace, exact la fel este și cu cel care te-a rănit. Nu mai are nicio putere asupra ta în mod real. Așa că spune-i tot ce ai pe suflet. Sub forma unei scrisori în care să i te adresezi personal. Și nu are nicio importanță daca persoana mai trăiește sau nu, dacă o mai vezi sau nu, important este să atingi anumite puncte:

Ce ai simțit atunci? Ce ai crezut atunci și în anii următori despre tine, despre el și despre cele întâmplate? Ce ai pierdut atunci? Cum te-ai schimbat? Într-un final, scrie-i că ai decis să-i dai toate acele lucruri înapoi și să te eliberezi.

Să începi o viață nouă.

Și să ai încredere că acest proces te va elibera în foarte mare parte. Poate vei plânge, poate te va durea, emoțiile vor veni navală. Dar să respiri profund și să te miști, să scuturi mâinile, picioarele și toată energia blocată, se va elibera și te vei simți cu mult mai bine decât înainte.

Aștept cu drag să vad cum mă urmezi
Pe drumul acesta minunat,
Al regăsirii.

Te îmbrățișez,
Andreea.

Și nu uita să îmi scrii câteva senzații de după ce ai scris scrisoarea. E bine să o scrii de mână și apoi să o arzi.

Mai jos ai din nou meditația pentru cresterea increderii.
Este benefic să o faci 21 de zile consecutiv.
Sper să îți fie de folos.