Până la vârsta de 9 ani, am cunoscut agresiunea în detaliu: la nivel psihic, la nivel fizic, la nivel sexual.
Am fost bătută sistematic. Din vina mea, întodeauna. Așa-mi spuneau.
Eram o fată rea! Luam nota 9, când aș fi putut lua 10. Eram medaliată cu argint la sărituri în apă, când aș fi putut să aduc acasă aurul.
Eram o fată foarte rea. După ce eram bătută, eram pedepsită pentru că plâng. “După ce că mă aduci în starea să te bat, mai și plângi ca nesimțita“.
Eram o fată rea ! Dacă rețineam plânsul, eram bătută că oftez. Dacă oftam, făceam zgomot și auzeam amenințarea: “Taci, că te îngrop“.
Era momentul când încercam să nu respir, să nu mai deranjez. Misterul nedeslușit al copilăriei mele, a fost: “Mă bate până mă omoară și apoi mă îngroapă? Sau mă va îngropa și voi muri de vie?” Tot ce puteam să sper era să fie a doua variantă.
Până la urmă moartea a venit „mascată”, pe înserat.
8 ani și ora 11 noaptea
Moment în care mama mă dă afară pe stradă, cu bagajele în brațe, în toiul nopții.
Singură și neprotejată de vreun adult, mama mea mă dă afară din casă să plec la tata, pentru totdeauna.
Despărțirea mea de mama care m-a născut a fost durere pură.
A fost durere atroce. A fost o moarte în spirit si un înghet în corp .
Fiecare pas pe care l-am făcut spre tata, m-a costat bucăți de carne și de suflet ce au rămas împrăștiate prin cartierul Drumul Taberei și zeci de ani s-au întrebat: Unde e MAMA MEA ? De ce nu mă mai vrea?
Ființă supremă.
Iubirea mea dintâi..
Maestra mea, ce m-a învățat DUREREA și ABANDONUL, de mic copil.
8 ani si ora 11 noaptea. O noapte neagră a sufletului meu, ce a durat, de fapt, până la 23 de ani… când am vorbit din nou.