Buna,
eu sunt Andreea.
Ca femeie, m-am întrebat adesea, cum anume nevoia excesiva de siguranță, stabilitate și control ne face să ne comportăm ca niște mașinării de îndeplinit taskuri, roluri și nevoi și devenim într-un final niște roboți în corpuri de femeie.
De ce ajungem să ne pierdem feminitatea, să nu mai simțim, să pierdem conexiunea cu partenerul, cu copii, cu familia, să ne negam esența, să ne ofilim și chiar să ne îmbolnăvim.
În trecut, jucam pe multe roluri și accentul era pus pe cantitate și performanță. Îmi doream să fiu perfectă. Niciodată nu eram suficient de bună și consideram că am mereu ceva de perfecționat.
Așa eram acum cinci ani.
Pe-dinafară sexy, feminină, atrăgătoare, stăpână pe mine.
Pe dinăuntru, sensibilă, înfricoșată și gata de bătaie în orice clipa mă atingeai.
Eram ca o panteră, un singur semn și eram gata să atac pe-oricine îndrăznea să se gândească doar la a “atinge chiar și un fir de par“ al celor apropiați.
Eram apărătoarea și salvatoarea tuturor.
Purtam pe umeri grija întregii lumi.
Desigur, nu a mea.
De mine nu îmi păsa demult.
Căci mă pierdusem de mine și de toți, încă de când eram fetiță.
Copilăria mea a fost un lanț de abuzuri și agresiuni.
Când m-am născut, părinții erau niște copii. Adolescenți de 18 și 19 ani.
Nu îmi aduc aminte să-i fi văzut vreodată împreună decât bătându-se sau agresându-se verbal.
Bunicul mă ducea departe “de nebuni” când începea să sară sângele.
Pe vremea aceea nu știam că ce era mai rău abia urma să vină. Într-o vacanță după clasa întâi, am mers la munte cu bunica și alte rude de prin partea ei. Era un unchi simpatic, vorbareț, părea că iubește mult copiii. Întotdeauna disponibil să se joace, să alerge. Eram extrem de încântatăde el .
Pe seară ne jucam cu mingea, la 10 metri de casa în care erau bunica și sora ei.
Mi-aduc aminte mirosul de iarbă proaspătă, de munte.
Vremea superbă, nici zăpușeală, nici răcoare.
Era perfect, eram în culmea fericirii, în aer liber cu o minge și un partener de joacă.
Și ne-am jucat ceva.. pană-ntr-o clipă, când ne-am împiedicat și am căzut, iar corpurile noastre s-au atins.
Și.. dintr-o dată pentru el nu am mai fost fetița de șapte ani, am devenit tentație, ispită, provocare.
Iar el devine ca o fiară care atacă prada, fără milă și fără îndurare.
Tu, ce citesti, poate ca ai fetita.
Imagineaza-ti teroarea și groaza.
Incearca sa vezi cu ochii minții scena terorii:
eu 7 ani , el 70 .
Saliva care curge, secrețiile împuțite, duhoarea de bătrân și rânjetul sinistru. Amenințarea șuierată:
“Stai c-o să-ți placă, toate ziceți nu și -apoi vă place. Niste curve,toate “
Și, incearca sa simti mana pe care a pus-o în gatul meu:
”Un sunet scoți și te omor”
Imagineaza-ti cum bucuria de copil, jocul și copilăria îngheață într-o secundă.
Afară vocea tace și acceptă .
Intern corpul urla insuportabil ,prelung, necontenit.
Corpul se preda, sleit de orice speranta , înghețat. Iar creierul se sfarmă în mii de gânduri ce imploră. Durerea și mirarea taie până în creier și înapoi.
„Unde ești, Tată?
Mami, ajuta-mă!
Tu, Doamne, unde ești?
Ajută-mă să scap..
Ajută-mă măcar să nu mai simt durerea!” . Dar… nimeni nu ma ajuta .
Într-un final, de frică, de teroare, de durere.. leșin.
Coșmarul se încheiase.
Sunt singură pe pajiște.
Dezgustul e imens.
Rușinea pe măsură.
Vinovăția urla în capul meu cuvinte:
“De ce nu ai stat în casă?
De ce nu ai țipat?
De ce nu ai fugit, nu te-ar fi omorât?“.
Și mii de alte variante.
Atunci și după zeci de ani m-am întrebat, m-am condamnat:
„DE CE NU AI FĂCUT CEVA?”
Așa că, mulți ani după aceea, AM TOT FĂCUT.
Nu exista odihnă sau relaxare.
Ceva mă împingea să fac tot timpul diverse activități. Să dovedesc în stânga și în dreapta că nu sunt inutilă, nu sunt murdară pe vecie.
Am încercat să acopăr vocea care urla în mine neîncetat:
“Nu e corect. E o nedreptate”.
Însă experiențele mele trecute, erau tot acolo. Simplul fapt că bagi gunoiul sub preș, nu înseamnă că ai scăpat de el.
De-acum cinci ani mi-am dat voie să simt umilința, dezgustul, vinovăția, teroarea, furia, neputința, neajutorarea și toate trăirile pe care le-am îngropat în interiorul meu în toți acei ani.
Am înțeles plimbându-mă prin toată lumea în căutarea vindecării, că nu putem schimba trecutul dar putem schimba prezentul și viitorul.
Am cunoscut sute de oameni care, ca și mine, au trecut prin abuzuri și greutăți de tot felul și care au reușit să depășească starea de angoasa, depresie și nefericire. Am acceptat într-un târziu că în copilăria mea am fost o victima. Și acceptând, am regăsit puterea să mă reconstruiesc bucată cu bucată.
Am putut să simt ca merit să trăiesc. Și să fiu mandră că sunt femeie. Am început să am o viață.
Spune-mi te rog :
Tu ce ai simțit când ai citit povestea agresiunii?
Ai fost vreodată în viața ta forțat să faci ceva și ai acceptat din frică?
Ai cunoscut agresiunea fizică, pedeapsa aspră violentă?
Ai fost crescut în teroare psihică?
Cum te-ai simțit după agresiuni?
Ai și tu o poveste dureroasă?
Ceva ce a rămas nevindecat?
“O suferință povestită este înjumătățită. O bucurie împărtășită este dublată”
Crede-mă, este adevărat!
A vorbi despre ceea ce ți s-a întâmplat este primul pas către vindecare.
În caz contrar, corpul va vorbi pentru tine, mai devreme sau mai târziu.
Mai jos ai o meditație de relaxare și eliminare a convingerilor negative. Este benefic să o faci 21 de zile consecutiv. Este scurtă, doar cincisprezece minute, deci este ușor să o faci zilnic.
https://soundcloud.com/user-380414312/2-meditatie-recunostinta-de-dimineata-pt-femei
Să ai o zi așa cum îți dorești!
Andreea